Eram pe strada. Si era o vreme urata. Ploua, batea vantul, ma grabeam sa ajung intr-un loc calduros si neinteresant. Era o mare de multime si paream invizibila. Si ma simteam bine in postura asta. Nu-mi place sa se uite lumea la mine. Si totusi, cineva s-a uitat.
Era o femeie intre 2 varste, cu parul valvoi si privire ratacita. Parea vesela. A venit catre mine si m-a tras de maneca, spunandu-mi: "Nu-mi spune ca lucrezi in shimbul 2!" Privirea i se inasprise si parea ca intreaga ei soarta depindea de raspunsul meu. Avea senzatia ca daca nu dau raspunsul corect, se va transforma in Medusa si isi va asmuti serpii asupra mea. Asa ca am ales sa tac. Am incercat sa o ignor si sa imi continuu drumul. Doar ca s-a luat dupa mine. Si m-a condus pana in statia de tramvai, intrebandu-ma intr-una daca lucrez in schimbul 2.
A venit tramvaiul. Parea ca se va urca si ea, numai ca sa afle daca lucrez in schimbul 2. Ca sa evit o scena care deja devenise incomoda, pentru ca acum ajunsesem in centrul atentiei si toata lumea se uita la mine, cand am dat sa urc i-am spus: "Eu nu lucrez in niciun schimb. Am 16 ani si chiulesc de la scoala."
A ramas descumpanita in dreptul usii de tramvai. Nu a urcat. S-a intristat brusc si mi-a spus ca nu a stiut. Tramvaiul a plecat, ea uitandu-se lung si trist in urma lui. Nu credea ca exista si un alt raspuns, in afara de DA sau NU. Oare ce o facuse sa vada viata doar in alb si negru? Oare nu ii aratase nimeni pana atunci nuante de gri? Sunt atatea... sunt infinite!
Bineinteles, am mintit. Nu am 16 ani, nu mai chiulesc de la scoala de cand... eram la scoala si muncesc. Munceam. Fara schimburi. Nu la uzina. Nu in turma. Nu ca o turma. Mi-am dat demisia intre timp. Acum caut altceva. Dar nu in schimburi. Nu vreau ca de programul meu sa depinda sanatatea mentala a nimanui. Cu atat mai putin a unei femei intre doua varste, cu parul valvoi si privire ratacita.
Dar oare cum e sa lucrezi in schimbul 2 si cat de importanti sunt oamenii din schimbul 2 pentru cei din schimbul 1 sau 3?
duminică, 8 noiembrie 2009
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Strajerul
Aseara am vazut un om foarte interesant. L-am vazut pe omul acesta pentru cateva secunde. Statea pe o strada laturalnica, in fata unei usi ce parca dadea spre alte lumi. Iar el era strajerul. Initial, am crezut ca e statuie. Nu se misca, nu clipea... ma intreb daca respira. Era imbracat foarte viu colorat, cu o palarie cum nu am mai vazut pana acum decat la piratii din visele mele, care se aventurau la poli. Si ochiul drept ii era acoperit de un petic alb. Da, era un pirat. Dar oare ce fel de pirat? Si ce se ascundea in spatele usii aceleia?
La inceput, m-am gandit ca este vorba despre comoara lui, adunata in ani grei de talharie pe mare. Apoi, mi-am amintit expresia fetei sale. Daca ar fi fost o comoara in spatele acelei usi, ar fi avut o mimica de luptator indarjit, care isi apara avutul. Dar el avea o figura de personaj hipnotizat. Asa ca mai ramaneau doua variante: fie in spatele usilor acelora ciudate si in neconcordanta cu restul peisajului se dadea o lupta intre forte nebanuite, eternul conflict bine-rau, zane-balauri, fie era poarta catre o mare secreta. Poate dincolo de usile acelea sculptate migalos, te astepta un port, care nu lasa pe oricine sa-l viziteze. Poate dincolo era un ocean nemarginit, cu vant vesnic bun pentru vasele care se aventurau pe intinsurile sale. Cu o perpetua zi. Sau noapte... Plin de creaturi nemaiintalnite, de monstri si oameni-amfibie.
A citit cineva in afara de mine romanul "Omul-amfibie"? Daca nu, probabil bat campii. A fost una dintre cartile cu care am crescut. Si asa am ajuns sa invat sa iubesc si monstrii care umbla prin ape sarate. Si am mai invatat si sa nu pun etichete oamenilor din jur. Dar asta este alta poveste.
Revenind la piratul meu urban... Pentru o fractiune de secunda, am avut senzatia ca imi arunca o privire pe furis, de paca numai eu trebuia sa o vad. Parea ca pe mine ma astepta, eram ultimul membru al echipajului vrajit. Era o invitatie. Si totusi, am trecut atat de repede pe langa el! Oare am ratat sansa aventurii vietii mele, in lumi niciodata banuite? Voi mai trece pe strada aceea si il voi intreba incotro navigheaza. Si daca ma ia cu el.
La inceput, m-am gandit ca este vorba despre comoara lui, adunata in ani grei de talharie pe mare. Apoi, mi-am amintit expresia fetei sale. Daca ar fi fost o comoara in spatele acelei usi, ar fi avut o mimica de luptator indarjit, care isi apara avutul. Dar el avea o figura de personaj hipnotizat. Asa ca mai ramaneau doua variante: fie in spatele usilor acelora ciudate si in neconcordanta cu restul peisajului se dadea o lupta intre forte nebanuite, eternul conflict bine-rau, zane-balauri, fie era poarta catre o mare secreta. Poate dincolo de usile acelea sculptate migalos, te astepta un port, care nu lasa pe oricine sa-l viziteze. Poate dincolo era un ocean nemarginit, cu vant vesnic bun pentru vasele care se aventurau pe intinsurile sale. Cu o perpetua zi. Sau noapte... Plin de creaturi nemaiintalnite, de monstri si oameni-amfibie.
A citit cineva in afara de mine romanul "Omul-amfibie"? Daca nu, probabil bat campii. A fost una dintre cartile cu care am crescut. Si asa am ajuns sa invat sa iubesc si monstrii care umbla prin ape sarate. Si am mai invatat si sa nu pun etichete oamenilor din jur. Dar asta este alta poveste.
Revenind la piratul meu urban... Pentru o fractiune de secunda, am avut senzatia ca imi arunca o privire pe furis, de paca numai eu trebuia sa o vad. Parea ca pe mine ma astepta, eram ultimul membru al echipajului vrajit. Era o invitatie. Si totusi, am trecut atat de repede pe langa el! Oare am ratat sansa aventurii vietii mele, in lumi niciodata banuite? Voi mai trece pe strada aceea si il voi intreba incotro navigheaza. Si daca ma ia cu el.
duminică, 30 august 2009
Trebuie sa zbor
A venit vremea sa imi intind aripile si sa zbor. Sunt un fluture care pleaca de pe floarea lui inmiresmata si comoda. Floarea nu ma mai vrea, acum ca am imbatranit si aripile mele au capatat o nuanta de rugina. Floarea e albastra, eu eram albastra. Acum, nu ne mai potrivim.
Asa ca voi zbura. Am gasit o floare ruginie, care vrea sa intinerim impreuna. Trebuie sa-mi mai deschid aripile o ultima data. Sunt un fluture batran, puterile ma lasa. Un ultim efort... atat mai am de dat. Poate ca nectarul noii flori va fi mai dulce. Poate nu va fi mai dulce, dar floarea mai intelegatoare. Poate voi fi un fluture fericit. Poate chiar voi intineri la loc, cum mi-a promis floarea ruginie.
Vine toamna... Eu si noua mea floare vom avea de indurat in curand frig si vant si iarna. Suntem firavi, dar impreuna vom prinde prima raza de primavara. Si de atunci, va fi mai bine. Daca floarea ruginie ma iubeste, nu o voi mai parasi niciodata. Voi avea si eu grija de ea. O voi mangaia cu aripile mele si la vara, o sa-i tin racoare cu trupul meu. Si la iarna, o voi inveli cu mine, ca sa nu sufere de frig.
Vom fi fericiti, eu si floarea mea. Si viata noastra scurta, va fi ca o briza dulce...
Asa ca voi zbura. Am gasit o floare ruginie, care vrea sa intinerim impreuna. Trebuie sa-mi mai deschid aripile o ultima data. Sunt un fluture batran, puterile ma lasa. Un ultim efort... atat mai am de dat. Poate ca nectarul noii flori va fi mai dulce. Poate nu va fi mai dulce, dar floarea mai intelegatoare. Poate voi fi un fluture fericit. Poate chiar voi intineri la loc, cum mi-a promis floarea ruginie.
Vine toamna... Eu si noua mea floare vom avea de indurat in curand frig si vant si iarna. Suntem firavi, dar impreuna vom prinde prima raza de primavara. Si de atunci, va fi mai bine. Daca floarea ruginie ma iubeste, nu o voi mai parasi niciodata. Voi avea si eu grija de ea. O voi mangaia cu aripile mele si la vara, o sa-i tin racoare cu trupul meu. Si la iarna, o voi inveli cu mine, ca sa nu sufere de frig.
Vom fi fericiti, eu si floarea mea. Si viata noastra scurta, va fi ca o briza dulce...
marți, 2 iunie 2009
Au amutit pescarusii
Nu se mai aud pescarusii in oras... Inainte, glasul lor rugator se auzea dinspre lacul statut, in toata metropola. Acum au amutit. I-a speriat zgomotul artificial. Fiare contorsionate, claxoane, injuraturi, ploaie acida, plansete de disperare, focuri de arma, razboaie, tramvaie, gri zgomotos. Poluare. Tristete. Zgomot artificial.
Nu mai striga pescarusii. Au amutit, cu pliscurile deschise. Si se uita catre corbii care ciugulesc cadavrul orasului. Si tac.
Alb, negru, alb, negru, GRI! Ciment greu le apasa trupurile firave. Blocurile cu muzica, batai si tipete le-au inghitit glasul.
Au amutit pescarusii...
Nu mai striga pescarusii. Au amutit, cu pliscurile deschise. Si se uita catre corbii care ciugulesc cadavrul orasului. Si tac.
Alb, negru, alb, negru, GRI! Ciment greu le apasa trupurile firave. Blocurile cu muzica, batai si tipete le-au inghitit glasul.
Au amutit pescarusii...
sâmbătă, 23 mai 2009
Mos Timp
Mos Timp si cu mine suntem prieteni vechi. Ne stim de 8 ani. De fapt, atunci l-am vazut eu prima data si am crezut ca e Mos Craciun. Avea o barba lunga si plete ce-i cadeau mai jos de umeri, argintii, perfecte. Mergea in baston si zambea mereu. Abia dupa ce si-a scurtat barba si pletele si a intinerit pe neasteptate cu vreo 15 ani, mi-am dat seama cine este de fapt. A renuntat si la baston, acum mergand alene, usor incovoiat si mereu cu mainile la spate. Nu sunt multi cei care stiu cine este. De fapt, nu-l baga in seama decat copiii si batranii. Doar ei au ochi sa-l vada. Ceilalti, il cred doar un mos nebun si singuratic, care sta in fiecare zi in acelasi colt de strada ore intregi, aruncand zambete strengare tuturor trecatorilor.
Nu l-am vazut sa vorbeasca cu nimeni pana acum, dar noi doi ne intelegem din priviri. Parca imi da fiecare zi din buzunar, cand trec dimineata pe langa el. Uneori, ne salutam din cap. Dar nu vorbim. Ce am putea sa ne spunem? Are el lucruri mai importante de facut, de sta mereu in locul ala, la coltul de strada cu cea mai buna priveliste din zona.
Mi-e drag Mos Timp! Imi plac pletele lui argintii si ochii plini de darnicie. Da, e darnic Mos Timp... Stie exact cat timp sa ne dea, pentru ca atunci cand plecam, sa regretam ca o facem, sa fim regretati si totusi, sa spunem ca am trait exact cat a trebuit viata asta.
E tare intelept Mos Timp. Nu se supara pe noi cand incercam sa ii facem in ciuda. Stie ca desi spunem ca avem 18 ani cand avem 16 sau ca abia am implinit 35 cand avem 42, tot cat vrea el avem si mai avem.
Lui Mos Timp ii plac bomboanele. In zilele lui vesele, il vezi cum scoate cate una din buzunarul hainei lui negre, mereu aceeasi. Poate cand il voi vedea din nou, ii voi cumpara o punga cu bomboane verzi. Numai de-alea mananca. Si poate data viitoare incerc sa si vorbesc cu el. Oare ce voce are Mos Timp?
Nu l-am vazut sa vorbeasca cu nimeni pana acum, dar noi doi ne intelegem din priviri. Parca imi da fiecare zi din buzunar, cand trec dimineata pe langa el. Uneori, ne salutam din cap. Dar nu vorbim. Ce am putea sa ne spunem? Are el lucruri mai importante de facut, de sta mereu in locul ala, la coltul de strada cu cea mai buna priveliste din zona.
Mi-e drag Mos Timp! Imi plac pletele lui argintii si ochii plini de darnicie. Da, e darnic Mos Timp... Stie exact cat timp sa ne dea, pentru ca atunci cand plecam, sa regretam ca o facem, sa fim regretati si totusi, sa spunem ca am trait exact cat a trebuit viata asta.
E tare intelept Mos Timp. Nu se supara pe noi cand incercam sa ii facem in ciuda. Stie ca desi spunem ca avem 18 ani cand avem 16 sau ca abia am implinit 35 cand avem 42, tot cat vrea el avem si mai avem.
Lui Mos Timp ii plac bomboanele. In zilele lui vesele, il vezi cum scoate cate una din buzunarul hainei lui negre, mereu aceeasi. Poate cand il voi vedea din nou, ii voi cumpara o punga cu bomboane verzi. Numai de-alea mananca. Si poate data viitoare incerc sa si vorbesc cu el. Oare ce voce are Mos Timp?
sâmbătă, 16 mai 2009
PLICUL CU MUZICA
Mi-am facut blog... L-am facut acu doua saptamani si totusi, am ramas fara idei in momentul in care am hotarat sa scriu ceva in el. Asa este si acum. Ma gandesc in gol. Poti sa te gandesti la nimic?
Cel mai aproape de a nu gandi nimic ajung cand imi spun "acum nu gandesc nimic", dar chiar si atunci gandesc ca nu gandesc. Este ciudat...
Oare este cineva capabil sa isi faca vocea din cap sa taca definitiv, pentru cateva minute? Cred ca ar fi un om tare fericit, cu linistea aia in minte. Totusi, oare nu ar incepe sa se simta singur dupa primele secunde? Dar daca s-ar simti singur, probabil ca nu a reusit sa isi faca vocea sa taca. Vocea i-ar spune ca e singur. Uite un paradox.
Am vazut astazi pe strada o fata. Tinea un plic de hartie in mana, in care intra un jack de casti, pe care le avea in urechi. Dansa pe strada. Era tare ciudata. Oare ea cate voci aude? Si care dintre ele canta? Oare are si voci mute, dar care canta la instrumente? Parea o muzica vesela - radea in timp ce danza/mergea. Ce le-or fi zis atunci vocile oamenilor care treceau pe langa ea? Oare vocile lor au observat ca muzica venea dintr-un plic gol?
Cel mai aproape de a nu gandi nimic ajung cand imi spun "acum nu gandesc nimic", dar chiar si atunci gandesc ca nu gandesc. Este ciudat...
Oare este cineva capabil sa isi faca vocea din cap sa taca definitiv, pentru cateva minute? Cred ca ar fi un om tare fericit, cu linistea aia in minte. Totusi, oare nu ar incepe sa se simta singur dupa primele secunde? Dar daca s-ar simti singur, probabil ca nu a reusit sa isi faca vocea sa taca. Vocea i-ar spune ca e singur. Uite un paradox.
Am vazut astazi pe strada o fata. Tinea un plic de hartie in mana, in care intra un jack de casti, pe care le avea in urechi. Dansa pe strada. Era tare ciudata. Oare ea cate voci aude? Si care dintre ele canta? Oare are si voci mute, dar care canta la instrumente? Parea o muzica vesela - radea in timp ce danza/mergea. Ce le-or fi zis atunci vocile oamenilor care treceau pe langa ea? Oare vocile lor au observat ca muzica venea dintr-un plic gol?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)